Un pas al nostru spre Dumnezeu, cinci pasi ai Lui spre noi

Dumnezeu ne cauta spre a ne gasi si a ne salva. 

Moartea a fost inghitita de viata. 

Contemporaneizarea lui Hristos, Cel care nu trebuie sa ramana istoricesc, livresc, ci El este prezent acum si oricand. 

Sunt cateva dintre cuvintele pe care le-am auzit dimineata, la o emisiune matinala. E Vinerea Mare, ziua purtarii crucii si a rastignirii. Este o zi aliturgica, in care nu se savarseste niciuna dintre cele trei liturghii existente in Biserica Ortodoxa Romana. Nu se face Liturghie astazi, pentru ca in centrul Liturghiei sta chiar jertfa nevazuta a lui Hristos, Cel care transforma painea si vinul in trupul si sangele Sau. Asistam practic la jertfa reala a lui Iisus Hristos, avem deja pe Hristos pe cruce, jertfa care a schimbat lumea la fata. 

Ma gandeam cum sa explic mai bine fenomenul credintei, atat de vital pana la urma in viata noastra. Mai ales ca ne raportam atat de des la fericirea laica, din profan, pana cand reflectia ne abandoneaza in privinta sacralitatii ei. De fapt, concretul, acela al independentei spirituale si al legaturii omului cu sinele sau, care permite sa se raporteze in toate actiunile sale la el insusi si la ceea ce sta in puterea lui sa realizeze singur, este cel care indeparteaza omul de incadrarea fericirii intr-o definitie imateriala. Atata timp cat fericirea pentru el inseamna o dependenta de ceva sau de cineva, ea nu-si desavarseste insemnatatea. Aici omul este dator sa-l cunoasca pe Dumnezeu, care este Calea, Adevarul si Viata. 

Fericirea este Dumnezeu, este de fapt implinirea interioara in relatia omului cu el insusi, dincolo de scopurile imediate. 

Va invit sa cititi o marturisire care m-a determinat sa v-o impartasesc, ca pe o experienta vindecatoare:

"Insa Dumnezeu, chiar Viata insasi, a ajuns sa fie pusa intr-un mormant. E punctul culminant al smereniei lui Dumnezeu, al unei chenoze (din greaca, chenoza inseamna a deserta, a goli). Dumnezeu se goleste de toata puterea Lui si devine om, se intrupeaza si moare pe cruce. Ce inseamna Rastignirea? Ea a ramas in istoria inumanitatii, nu a umanitatii, ca cea mai cruda pedeapsa posibila, cruda prin agonia cumplita care preceda moartea, o moarte care survenea la sfarsit prin sufocare. Romanii practicau rastignirea nu pentru orice pedeapsa sau acuzatie, ci pentru lucruri gravisime, precum de pilda, tradarea in spatiul politic. Hristos fusese acuzat in fata lui Pontius Pilat, de o tentativa de rasculare a poporului, intrucat Se numea pe Sine rege, dar evident cunotatia era simbolica - Mesia. Mesia avea in ochii lor, conotatie regala. A fost acuzat de asta, romanii, evident, putin cunoscatori ai mesianismului iudaic, i-au pus in inscriptie deasupra crucii acuzatia (formulata de evrei impotriva lui), se punea capul de acuzare pe cruce, ca sa stie lumea de ce fusese rastignit respectivul. Rastignirea insemna calvarul prin excelenta, intrucat dincolo de baterea in cuie pe cruce, strapungerea cu piroane mari de fier, a mainilor si picioarelor, tintuirea pe cruce, presupunea ulterior agonizarea care putea dura o zi, poate si mai mult, depindea de rezistenta fiecaruia, pana cand survenea aceasta moarte prin sufocare, intrucat atarnand in virtutea gravitatiei pe cruce, nu mai puteai sa respiri si intervenea o sleire lenta in cele mai cumplite chinuri pe care noi nu le putem imagina. Ca sa sporeasca chinurile celui rastignit se punea sub calcaiele lui un mic suport din lmen, pe care acesta putea sa se mai sprijine putin, ca sa se ridice sa respire, insa apoi cadea din nou cu greutatea in cuiele respective. Si aceasta agonizare, repet, putea dura foarte mult timp. In cazul lui Hristos, fiind rastignirea Vinerea, pentru ca s-au grabit sa-l condamne inainte de Pasti, s-a pus problema, din punct de vedere al iudeilor, ca nu era firesc sa existe cineva pe cruce inainte de Pasti, care urma sambata. Si atunci s-a grabit, practic, supliciul, si romanii, cei care il pazeau pe Hristos si care au tras la sorti si camasa lui, pentru ca se spune ca cei rastigniti erau dezbracati total, probabil, sau aproape total tot ca forma de batjocura, dar se pare ca erau dezbracati absolut total. (...) Ei bine, inainte de lasarea serii, evreii au solicitat darea jos de pe cruce a lui Hristos si, pentru ca ceilalti doi talhari, care fusesera osanditi in aceeasi zi cu El, inca rezistau pe cruce, s-a pus practic problema scurtarii supliciului si practic omorarea lor, si cum se facea asta mai usor? I se zdrobeau cu un drug de fier oasele picioarelor, ca sa nu se mai poata sprijini si sa respire. Si odata zdrobite oasele, se cadea si se ajungea la moartea prin sufocare. Asta li se intampla celor doi, nu si lui Hristos care moare inainte de a se ajunge la aceasta zdrobire a oaselor (aici o alta profesie, ca os din osul Lui nu va fi zdrobit s.a.m.d.). Hristos moare la apusul zilei pe cruce si este dat jos de pe cruce si luat de doi oameni extraordinari, despre care se vorbeste foarte putin, Iofid din Alimateia, un om bogat, dar un om care credea in El si pe care Evanghelia il pomeneste, si Nicodim, unul dintre membri sinedrului, un om foarte important dintre membri acelui club select de conducatori evrei, care si el crezuse in Hristos. Cei doi il iau, il infasoara in giulgiu si-l depun intr-un mormant in care nu mai fusese nimeni, mormantul acestui Iosif din Alimateia. Si acest mormant este pecetluit, dar pentru ca evreii foarte suspiciosi auzisera de aceasta profetie a lui Hristos "Daca ma veti rastigni, voi invia a treia zi" (era o metafora legata de daramarea templului), au cerut paza la mormant. Stau doi ostasi de paza acolo, a doua zi dimineata, femeile care asistasera la rastignire impreuna cu mama Lui, cu Maria, vin a doua zi la mormant ca sa faca cele de trebuinta, sa-L unga cu mirodenii, conform traditie, gasesc mormantul lui. Ce se intamplase in noaptea de vineri spre sambata, marele, unicul, strivitorul eveniment al invierii lui Hristos, care dovedeste, fara niciun drept de apel, dumnezeirea Sa." (Vasile Banescu, purtatorul de cuvant al Patriarhiei Romane) 

"Dumnezeu ne incurajeaza spre desavarsire. Daca ne gandim ca avem momente in care nu suntem in stare sa facem lucrurile, Dumnezeu vine si ne spune 'Sunteti prieteni si casnici ai mei", este o incurajare pozitiva, previzionand o iscoada a omului de a-si cauta justificarea. Tocmai rastignirea si spalarea pacatelor il incurajeaza pe omul modern sa nadajduiasca iertarea lui Dumnezeu in sensul ca 'e in regula, atata pacat sa am si eu' sau 'm-o iertat Dumnezeu' sau 'fac si eu pacatele astea ca de ceva tot trebuie sa mor'." (Catalin Birsan, absolvent de Teologie)

Dumnezeu nu se opreste in pacatul omului, iar harul rugaciunii, coborat asupra individului in momentul in care el pacatuieste si isi indreapta privirea catre Dumnezeu, il conduce spre vindecare si iertarea sa. 

Sper ca v-au bucurat aceste cuvinte astazi, mi-am si dorit sa vi le scriu ca sa aveti acces oricand simtiti nevoia de alinare sau cand va rataciti in nesiguranta. :)