Vârsta la care nu te aşteaptă grijile…

…e vârsta, orice vârstă, când - realizezi tu ulterior că - au fost momente când nu te aşteptau şi pe care, la vremea lor, le simţeai agitate timpuri.

Îţi aminteşti atunci că zâmbeai relaxat cu toţi cei 15 muşchi, că erau zile când job-ul nu te cerea înapoi din vacanţă, sorbindu-ţi scăldarea în mare şi “ca la 20 de ani” era nu doar o vorbă folosită ca termen de comparaţie, era chiar cea mai puţin taxabilă libertate gustabilă. Debut al unei emancipări - cea mai dulce. Nu realizai atunci, la 20, cum o să te vezi pe tine după un timp, când o să adaugi fix un an către un alt prefix… şi mare o să fie diferenţa de perspective.

Mi-aduc aminte de multe etape, de la un gen de examene importante la alte genuri. Trecerea e lentă şi abordabilă, dar intensitatea fiecărui moment cu o percepută fatalitate de fundal, perturbă echilibrul raţiunii care lucrează asupra clipei abia un timp după ce-a trecut… Căci atunci eşti tu cu ce se întâmplă, eşti subiectul activ.  Eşti dominat de emoţii, trăieşti ca şi când ăla e cel mai important moment, cel care contează atunci şi care te ridică sau coboară doar atunci. Cu experienţa îţi dai seama că urci nişte niveluri. Parcurgi nişte procese. Când te uiţi în spate, ceea ce ai fost odată un subiect activ te transformă acum într-un metafizician pasiv, şi parcă totul devine un timp mitic. “Pe vremuri...”

Şi-n această undă verde la cugetare, adesea te gândeşti ce bine era... atunci... De parcă Atunci e un timp de refugiu pentru Acum care e pe câmpul de bătălie, unde nu mai realizezi ce se întâmplă, doar ştii că eşti acolo să te zbaţi pentru libertate şi linişte.. Un refugiu temporar şi greu acomodabil din cauza angoasei. Acum e Run for your lives, când ar trebui să te mai bucuri şi de Fun, dar nu abia când a trecut momentul pe care l-ai biruit. O faci şi atunci, dar îţi dai seama mai târziu că ar fi trebuit s-o faci cu detaşarea de acum. N-aveai experienţa lucrurilor mai nasoale decât mizerabila aceea de zi în care nu ţi-a mers. De la prioritatea rezultatelor definitive ale examenului de capacitate, la evaluarea permanentă a examenului vieţii.

Cum era şi cum e? Un fel de before şi mai ales after. Câtă fericire îţi ajunge ca să fii mulţumit? Sau poate câte vieţi ca să ai şansa de a retrăi, de a rebobina trecutul şi a-l trăi cronologic, doar cu un switch de judecăţi? Fără prejudecăţi?

Dinainte de-a ne naşte, primim dreptul la Viaţă. Ulterior, luptăm pentru şansa la supravieţuire. N-ar trebui să fie invers?

E ca la Mortal Kombat pe playstation, când te anunţă câtă viaţă ţi-a mai rămas în picioare şi când e pragul critic.

Tu câtă viaţă Trăieşti şi câtă consumi din dreptul tău?