E greu să-ţi dai seama în unele circumstanţe-mărturie
a unor comportamente studiat verosimile, care sunt şansele reale din spatele
chipului asumat care se deduce din vorbe, dintr-un fel de privire exersată, din
gesturi care nu se grăbesc, din dulci luări prin surprindere, din instinctiv fine atingeri cu parfum distinctiv. Pentru că
seducţia este întotdeauna o artă, înainte de a fi o armă.
Dacă ar fi fost uşor, ar fi fost
greu pentru ei. Greu să se ducă să seducă.
Partea bună este până la punctul
în care îţi dai seama că trăindu-ţi viaţa, te cam bucuri de clipe scurte,
oricât de intense sunt. Lucrurile astea le realizezi când îţi îmbrăţişezi doar
gândurile loiale tăcerii unei singurătăţi mai mult sau mai puţin convenabile. De
ce n-ar fi totul de mare intensitate şi de lungă durată (nu numai de cursă
lungă)? Ţi-ai dori asta cu un altfel de foc şi cu frecvenţă mai mare, în locul
lui carpe diem.
Cumva te gândeşti a priori şi îţi dai seama că îţi era
bine şi înainte să alegi să te arunci în ziceri cu promisiuni-lipsă… şi cu
atâtea omisiuni – pe moment făcătoare de bine.
Îţi era bine pentru că aveai
lipsuri care nu-ţi lipseau cu adevărat… erau nişte lipsuri necesare, dar rânduieli care
puteau fi reluate sub o altă formă, cu acelaşi ritual.
Bărbatul care te-a întors din
cale pentru a te întoarce în alte mii de feluri, te-a dorit pentru că te-a
plăcut într-un mod interesant. Te-a vrut în mod special pe tine, pentru că tu l-ai
inspirat să-şi joace rolul. Un rol cu vino-încoa, cu du-te-vino şi (la modul
mult mai elegant) du-te-n…
Nevoia de tine este vie şi-n
acelaşi timp, neînsufleţită. Pentru că ştie că oricât s-ar bucura, îşi aduce aminte
că scenariul e unul. Unul satisfăcător pentru el, vicios pentru un crez.
Scena e restrânsă, dar în acel decor
încape toată piesa. Şi orice piesă jucată bine nu ţi-ai dori să se termine,
deşi ştii şi tu că aşa se întâmplă. Dar nu aştepţi şi nu ştii când.
No comments:
Post a Comment