Un fel de Malpraxis

Era o vorbă despre darul nemulţumitului. Un nemulţumit veşnic nemulţumit. Un nemulţumit ca Morocănosul Albei ca Zăpada. Şi la fel de pitic. Cu vedere îngustă.

Ştii cum e cu atitudinea asta? E de fapt o trăsătură, ţi s-au dat la naştere mai multe nazuri…în loc de năzuinţe. Sau ai adunat tu pe parcurs din mers, când ai fost copil neştiutor şi nu ţi s-a explicat de fiecare dată de ce să nu strâmbi din nas când nu ţi se face ‘sfânta’ voie şi să fii mulţumit cu ce ai deja. Şi nu, nu e un manifest, ci doar o manifestare de rutină.

În viaţă nu primim numai ce dorim. Sau când. Sau cât. Uneori nu primim mai nimic pentru că... nu mereu avem de primit. Uneori primim reversuri...

Dar ceea ce este straniu si un adevăr contestat de spirite încinse de nelinişte este că ceea ce primim, fie cât de puţin… nu sţim toţi dintre noi să mai şi apreciem. Iar urâtul din poveste este un cusur şi mai mare, devenit un fel de viciu. Un obicei atât de infam. Şi anume acela de a subevalua orice ajutor, orice intenţie bună şi orice altă faptă bună în limitele timpului, ale spaţiului şi ale bunăvoinţei din exterior către cei care uită că fără mijloace umane, n-ar fi existat măruntele lor reuşite. Reuşitele acelea pe care nu le mai văd oamenii, dar fără de care n-ar fi avansat către reuşite mai mari sau n-ar fi atins un prag de confort personal. Big things start with small steps…

Ziceţi dacă nu e un păcat…

Fiinţele acestea consideră că viaţa nu le-a orientat altfel decât către suspiciune şi greutăţi şi le-a privat de încredere. Dar se pare că viaţa asta le-a smuls totodată şi farmecul şi le-a privat şi de simţire, şi de mulţumire, şi de bucurie. Viaţa le-a închis într-o cutie pe care n-o mai deschide şi n-o mai atinge nimeni cu convingere pentru că pe cutie a fost ştampilat "conţinut fragil".

Se vede pe chip. Se aude în vorbe. Se simte în vibraţii. Din păcate, oamenii din jur se agită de fiecare dată tot mai mult să le facă pe plac nemulţumiţilor cronici… pentru care orice bine.. pare insuficient... Oamenii, în special cei de care depind morocănoşii, urmăresc să caute metode, căi, strategii, feluri să remedieze lipsa acestora de auto-reglaj. Caută circumstanţe. Dar ele nu vin. Nu vin, căci nu se creează. Atâta timp cât vor exista tendinţe egoiste de victimizare în sinea lor şi căutări de vină în sacul altora, nu va fi pace. Şi vor exista. 

Am vorbit aici de aprecierile de durată, care păstrează de fapt sufletele uşoare, neîmpovărate. De aducerile aminte. De cele mai multe ori, cei îngrijiţi nu sunt mai îngrijoraţi ca alţii, ci mai… grijulii;)